Dreptul la liberă asociere și riscul unor partide extremiste

Parlamentul a simplificat procedura de înregistrare a unui partid politic, reducând numărul minim de membri fondatori de la 25.000 la trei. În urma acestei legi, peste 120 de cereri au fost depuse din mai 2015 și până în prezent. Este o victorie pentru dreptul la asociere și pentru pluripartidism. Regăsim însă pe lista partidelor care au depus actele și unele care promovează naționalismul, sau, în unele cazuri, chiar antisemitismul și xenofobia. Nu o fac în documentele oficiale, căci nu le-ar fi fost permisă înregistrarea, ci în exprimările publice. Este aceasta o problemă? Trebuie să reacționăm?

Voi pune această discuție în paradigma teoretică a lui John Rawls, conceptul de pluralism rezonabil (îi invit pe cei mai puțin înclinați către teorie politică să treacă peste această parte). Introduc apoi fundamentele constiționale și legale care pun în discuție o posibilă limitare a dreptului la asociere politică, pentru a respecta alte drepturi. Semnalez și unii dintre „elefanții din vitrină”, adică acele grupuri cu potențial evident de a încălca aceste limite. Și ajungem la discuția de fond: care este limita dreptului la asociere, astfel încât să prevenim abuzurile și în același timp să putem reacționa eficient în cazul în care unele partide acționează vădit împotriva ordinii constituționale.

Cum să oprim nerezonabilitatea în spațiul public? E necesară o regândire a legii partidelor politice?

Introducere teoretică: John Rawls și pluralismul rezonabil

O societate modernă este caracterizată de o multitudine de valori, concepții despre ceea ce înseamnă binele și opțiuni politice – pe scurt, de ceea ce John Rawls, în Liberalismul politic (1993) numea pluralism rezonabil, consecința existenței unor instituții libere. Întrebarea fundamentală de la care pornea era cum pot coexista astfel de concepții comprehensive, astfel încât să se asigure stabilitatea unei societăți. Simplificând argumentația, filosoful american găsea răspunsul în existența unei concepții politice rezonabile, imparțială între multitudinea de doctrine comprehensive ireconciliable din societate. Exercițiul puterii politice este considerat legitimat atunci când este exercitat respectând prevederi constituționale cu care pot fi de acord toți cetățenii, văzuți ca persoane libere și egale, indiferent de concepțiile particulare despre bine pe care le au. Problemele legate de ce sunt drepturile și libertățile, de exemplu, trebuie să fie rezolvate prin apel la un minimum de valori recunoscute de toți cetățenii, și care pot fi susținute de aceștia indiferent de ce alte concepții despre lume au. Pentru Rawls, este nerezonabil să încerci să îți impui propria concepție despre bine, deoarece acest lucru ar contraveni unei viziuni despre persoane ca fiind libere și egale – libere să își dezvolte propria concepție despre bine și egale. Rezonabilitatea se referă la capacitatea indivizilor de a propune termeni echitabili de cooperare, care ar putea fi acceptați de ceilalți cetățeni atât timp cât au garanția că și alți cetățeni vor respecta termenii cooperării. Astfel, rezonabilitatea are un caracter public, deoarece presupune că toți cetățenii știu și acceptă anumite principii, știind că toți ceilalți cetățeni la rândul lor cunosc respectivele principii, și cunosc faptul că și ei le cunosc (ceea ce Aumann: 1976 numea cunoaștere comună).

Un alt concept important este cel de rațiune publică, prin care se prevăd anumite norme de comportare și de argumentație în spațiul public. Rawls descrie rațiunea publică ca fiind „rațiunea unor cetățeni care exercită putere politică și coercitivă asupra lor înșiși prin propunerea legilor și amendarea constituției. Limitele impuse de rațiunea publică se aplică acelor subiecte ce țin de fundamente constituționale și probleme legate de dreptate de bază” (Rawls: 1993, p. 214). Astfel de subiecte sunt cine are dreptul să voteze, ce religii să fie tolerate, cum să se aplice egalitatea de oportunitate, ș.a.m.d. Rațiunea publică ar trebui să guverneze acele împrejurări în care se exercită puterea. Normele rațiunii publice ar trebui să se aplice cetățenilor, atunci când sunt angajați în dezbateri pre-electorale, politicienilor, membrilor partidelor politice, judecătorilor, membrilor curții constituționale (1993, p.215). Rațiunea publică, astfel, prevede anumite norme de conduită – argumentele invocate ar trebui să fie rezonabile, să fie justificate. Rawls da ca un exemplu paradigmatic de instituție guvernată de rațiunea publică Curtea Supremă Americană, unde nu numai că se discută probleme ce țin de fundamente constituționale și de dreptatea de bază, dar procedurile sunt aplicarea efectivă a normelor rațiunii publice – „a spune că, Curtea Supremă e instituția în care se aplică rațiunea publică e să spui că rolul judecătorilor e să încerce să dezvolte și să exprime în opiniile lor cea mai bună interpretare a constituției pe care o pot avea, folosindu-și argumentele…Nu pot invoca moralitatea personală, dar nici idealurile și virtuțile unei moralități în general. Nu pot invoca preferințele religioase sau filozofice” (1993, p. 299). Trebuie să facă apel la valori politice care aparțin unei concepții politice recunoscute de cetățeni.

Chiar și această prezentare sumară a concepției Rawlsiene este utilă pentru a chestiona anumite aspecte legate de noua legislație a partidelor politice. Conceptele de rezonabilitate și rațiune publică vor juca un rol important în chestionarea fundamentelor acestei legi și a implicațiilor ei, uneori indezirabile. Înainte de a analiza aceste implicații, este necesară o scurtă prezentare a dezbaterilor purtate în jurul problemei nerezonabilității – ce se întâmplă cu persoanele care susțin concepții comprehensive? Care este soarta acestora în liberalismul politic? De asemenea, este necesară o prezentare succintă a cadrului legislativ românesc în vigoare privind niște exemple paradigmatice de organizații nerezonabile, acelea care promovează doctrine fasciste, rasiste, legionare, ș.a.m.d, inclusiv partide politice.

Ce se întâmplă cu persoanele nerezonabile?

În Liberalismul Politic, Rawls nu precizează exact ce trebuie să se întâmple cu persoanele care susțin concepții comprehensive nerezonabile. Într-o succintă notă de subsol, Rawls menționează că astfel de concepții ar trebui “limitate, precum războaiele sau pandemiile” (1993, p. 64; termenul folosit în limba engleză este cel de contain). Această imprecizie a fost criticată deoarece ar duce la o subminare a scopurilor liberalismului politic. De exemplu, Marilyn Friedman (2003) susține că faptul că persoanele nerezonabile nu își găsesc locul în eșafodajul teoretic rawlsian e problematic pentru că înseamnă că acestea vor fi nelegitim supuse puterii coercitive a statului. Autoarea consideră că autonomia politică a persoanelor nerezonabile ar fi încălcată în 2 moduri: în primul rând, acestea ar fi excluse din categoria cetățenilor care legitimează sistemul politic în vigoare, deoarece opiniile lor nu ar fi luate în considerare; în al doilea rând, acestora le vor fi negate protecția drepturilor și libertăților, în special libertatea de exprimare (2003, p. 170). Astfel, liberalismul politic susținut de Rawls pare părtinitor în mod nejustificat față de persoanele care au deja concepții compatibile cu liberalismul și care determină concepția politică care va guverna viața tuturor (p. 174). Concluzia ei este că liberalismul politic își menține stabilitatea doar prin excluderea a priori a acelor puncte de vedere care ar putea duce la respingerea sistemului în vigoare (p. 178).

Totuși, această interpretare a recomandării lui Rawls de a limita influența persoanelor nerezonabile a fost criticată de Quong (2004) deoarece ar fi o problematizare greșită a ceea ce presupune liberalismul politic. Conform lui Quong, cetățenii nerezonabili sunt aceia care resping cel puțin una dintre următoarele principii fundamentale ale liberalismului politic: 1. că societatea este un sistem drept de cooperare pentru beneficii mutuale; 2. că cetățenii sunt egali și liberi; 3. existența unui pluralism rezonabil. Astfel, liberalismul politic nu se poate adresa cetățenilor nerezonabili deoarece aceștia resping însăși premisele de la care pleacă tot proiectul Rawlsian. Pe de altă parte, acest lucru nu înseamnă că acești cetățeni nu sunt îndreptățiți să beneficieze de drepturi și libertăți, ci doar că nu pot lua parte în acele activități care determină care vor fi drepturile și libertățile (2004, p. 315). Quong admite că un critic îi poate reproșa lui Rawls că referirile la limitarea concepțiilor nerezonabile încalcă insistența liberală asupra importanței libertății de exprimare (p. 323). Pentru a răspunde acestei obiecții, Quong menționează 2 moduri în care limitarea poate fi justificată. În primul rând, statul poate recurge la activități care presupun limitarea concepțiilor nerezonabile deoarece menținerea stabilitatea societății liberale reprezintă un bun în sine și astfel are importanță morală intrinsecă. Pe de altă parte, această strategie de argumentare nu specifică foarte clar cazurile în care trebuie recurs la limitare, precum și ce limite ar trebui să aibă această limitare (p. 325). Astfel, Quong se pronunță pentru o a doua modalitate de justificare a limitării, și anume la interpretarea restrângerii drepturilor persoanelor nerezonabile ca un subiect ce ține de rezolvarea unor conflicte între drepturi. Pornind de la ceea ce Waldron (1981) numește un drept de a greși, Quong menționează că drepturile trebuie interpretate ca protejând anumite interese ale unei persoane care generează obligații celorlalți indivizi. De exemplu, dreptul la a fi liber în a-ți alege propria religie nu ține atât de interesul tău de a fi catolic, musulman sau ortodox, ci de interesul tău de a face alegeri libere. Pe de altă parte, sfera alegerilor libere trebuie limitată de sferele alegerilor celorlați. Astfel, libertatea religioasă nu poate justifica furtul, chiar dacă furtul ar fi o obligație impusă de religia ta. Astfel, trebuie distins între dreptul de a greși (a right to do wrong), a cărui existență este postulată de Waldron și susținută de Quong, și dreptul la nerezonabilitate, care nu există și care nu poate fi justificat: “drepturile sunt intenționate a permite sau proteja alegeri într-un domeniu restrâns, care e limitat de granițele dreptății politice. Prin aceasta vreau să spun că alternativele care îți stau la dispoziție sunt limitate de principiile dreptății derivate din concepția despre persoane ca fiind libere și egale” (2004, p. 331). Astfel, Quong spune că putem avea dreptul de a nu ajuta o bătrână să treacă strada, dar nu putem avea dreptul de a ne înscrie într-un partid rasist și de a încerca să îl aducem la putere. Concluzionând, Quong afirmă că doctrinele care limitează sau pot limita drepturile și libertățile celorlalți cetățeni trebuie limitate de stat, chiar dacă nu prezintă un risc imediat (p. 334). Persoanele în cauză nu pot invoca dreptul la liberă exprimare, deoarece ei doresc să respingă acest fundament al liberalismului politic (p. 335). Acest lucru nu înseamnă însă că nu își pot exercita drepturile și libertățile, ci doar că încercările lor de a își impune propria concepție trebuie limitate.

 

Ce spune legea?

Pentru a simplifica, voi apela la rolul partidelor politice menționat în Constituție, deoarece o consider o interpretare rezonabilă, în lumina celor spuse anterior. Art. 8, alineatul 1 al Constituției menționează explicit faptul că „pluralismul este o condiție și o garanție a democrației constituționale”. Pluripartidismul este o exemplificare a acestui pluralism, iar rolul partidelor politice (Art. 8, alineatul 2) este de a „defini și exprima voința politică a cetățenilor, respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației”.

Legea 14/2003 a partidelor politice reiterează această conceptualizare a partidelor politice ca mandatari ai unei misiuni publice, încredințate în mod constituțional (Art.1). Art.3 interzice existența acelor asociații care „prin statutul, programele, propaganda de idei ori prin alte activități pe care le organizează, încalcă prevederile art.30 alin.(7), art.37 alin.(2) sau (4) din Constituție. În textul constituțional, Art.30(7) scoate în afara legii activități precum ura rasială, incitarea la discriminarea. Art. 40(2) declară neconstituționale acele partide care, „prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept [..]”.

În ceea ce privește scoaterea în afara legii a oricăror organizații ce promovează discriminarea sau instigarea la ură, Constituția este completată de OUG 31/2002 privind interzicerea organizațiilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob, modificată prin Legea 217/2015, care adaugă și organizațiile legionare pe listă. Organizații cu caracter fascist, rasist sau xenofob sunt „grupuri formate din trei sau mai multe persoane, care își desfășoară activitatea temporar sau permanent, în scopul promovării ideilor, concepțiilor sau doctrinelor fasciste, rasiste sau xenofobe, precum ura și violența pe motive etnice, rasiale, religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, naționalismul extremist” (OUG 31/2002).

 

Elefanții din vitrină: partide extremiste

Legea 114/2015 a simplificat procedura de înregistrare a unui partid politic, cel puțin într-o anumită privință, reducând numărul de membri necesar pentru depunerea actelor la Tribunalul București de la 25.000 la 3. În urma acestei legi, peste 117 de cereri au fost depuse din mai 2015 și până în prezent. Comitetele de inițiativă care au depus actele vin din toate sectoarele societății civile, conțin activiști, foști politicieni, reprezentanți ai grupurilor de interese, etc. Aparent, pare că noua lege a partidelor politice și-a îndeplinit menirea, contribuind la coagularea intereselor, la implicarea politică a cetățenilor și la promovarea libertății de asociere.

Regăsim însă pe lista partidelor care au depus actele și unele care promovează naționalismul, sau, în unele cazuri, chiar antisemitismul și xenofobia. Un astfel de exemplu este partidul Lista Națională, al cunoscutului antisemit Ion Coja. În primă instanță, partidul a fost aprobat de Tribunalul București, dar cineva a făcut apel. Cazul nu a fost încă soluționat. În schimb, partidul Noua Dreaptă a intrat acum câteva luni în Registrul Partidelor Politice. Întrebarea care se poate pune este următoarea: este scopul noii legislații a partidelor politice promovarea oricăror partide, sau doar a partidelor rezonabile? Mai mult, cine ar trebui să hotărască ce e rezonabil și ce nu e? Cum se poate preveni apariția în sfera publică a unor partide care se declară în mod public împotriva imigranților, a musulmanilor (considerați “teroriști”), care promovează un discurs instigator la ură împotrivă romilor?

Există, bineînțeles, oportunitatea apelării deciziei tribunalului – așa cum s-a întâmplat în cazul Partidului Lista Națională. Odată ce această oportunitate este ratată, însă, rămân puține căi de atac a deciziei.

 

Înapoi la lege: când își încetează activitatea un partid politic

Legea 14/2003 prevede următoarele:

Art. 44.
Un partid politic își încetează activitatea prin:
a) dizolvare, prin hotărâre pronunțată de Curtea Constituțională, pentru încălcarea art. 37 alin. (2) si (4) din Constituția României;
b) dizolvare, prin hotărâre pronunțată de Tribunalul București;
c) autodizolvare, hotărâtă de organele competente prevăzute în statut;
d) reorganizare, în situațiile prevăzute la art. 39 alin. (3), art. 40 alin. (4) sau art. 42 alin. (2).

Procedura pe calea declarării de neconstituționalitate este destul de greoaie și urmează Legea 47/1992:

Art.39. – (1) Curtea Constituţională decide asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.
(2) Contestaţia privind constituţionalitatea unui partid politic poate fi formulată de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului sau de Guvern. Preşedintele Camerei poate formula contestaţia numai pe baza unei hotărâri adoptate de Cameră cu votul majorităţii membrilor săi.
(3) Contestaţia trebuie motivată şi va fi însoţită de dovezile pe care se întemeiază.

Întorcându-ne la Legea 14/2003, dizolvarea pe cale judecătorească se produce în următoarele condiții:

Art. 46.
(1) Un partid politic se dizolvă pe cale judecatorească în următoarele condiții:
a) când se constată încălcarea prevederilor art. 30 alin. (7) si ale art. 37 alin. (2) si (4) din Constituție, de către Curtea Constituțională, precum și ale art. 3 alin. (3) și (4) din prezenta lege;
b) când scopul sau activitatea partidului politic a devenit ilicită ori contrară ordinii publice;
c) când scopul partidului politic este urmărit prin mijloace ilicite sau contrare ordinii publice;
d) când partidul urmărește alt scop decât cel care rezultă din statutul și programul politic ale acestuia;
e) ca urmare a inactivității constatate de Tribunalul Bucuresti conform art. 47 alin. (1);
f) ca urmare a neîndeplinirii obiectivelor stabilite la art. 1 si 2, constată de Tribunalul Bucuresti conform art. 48;
g) ca urmare a aplicării art. 26.
(2) Cererea de dizolvare se adresează Tribunalului București de către Ministerul Public si se soluționeaza potrivit normelor de procedură stabilite la art. 26 alin. (2)-(5).

Așa cum se vede, procedura este de asemenea consumatoare de timp și destul de dificil de aplicat.

 

Dilema: care este limita dreptului la asociere?

Partidul Noua Dreapta va participa la alegerile locale din 2016. Ar fi trebuit prevenit acest lucru? Dacă da, cum ar fi putut fi prevenit acest lucru fără a se da naștere la potențiale abuzuri? Dacă în cazul partidului Noua Dreaptă nerezonabilitatea și neconformarea la normele rațiunii publice este clară, alte cazuri pot fi mai dificile. Cum putem balansa respectarea dreptului la asociere și respectarea rezonabilității? Societatea civilă are instrumente slabe de a contesta o decizie a Tribunalului București. Ar fi trebuit să sesizeze Ministerul Public, care să se opună în timpul procesului, apoi să facă apel – dar cum ne putem asigura că un apel este justificat?

O potențială soluție ar putea să o reprezinte completarea Legii partidelor printr-o prevedere care ar obliga instanțele să publice motivarea deciziei de aprobare/respingere a unei cereri de înregistrare, eventual prin publicarea și a documentelor depuse de membrii fondatori, precum program, statut, etc. (cu anonimizarea datelor cu caracter personal). Decizia de acceptare a partidului Noua Dreaptă pare a fi un caz în care judecătorii au mers pe proceduralism în detrimentul rezonabilității – de vreme ce actele depuse au respectat condițiile formale din Legea partidelor, nu au mers mai departe, la o analiză obiectivă, în conformitate cu normele rațiunii publice, a scopurilor, activităților și valorilor promovate de acest partid. Abuzurile ar putea fi prevenite dacă astfel de analize ar fi dublate de publicarea motivării deciziei, pentru ca oricine e interesat să se poată convinge că decizia de aprobare/respingere a fost făcută în mod informat, respectând normele civilității și rațiunii publice. În caz contrar, nerezonabilitatea capătă caracter legal, iar partide promovând doctrine legionare vor candida la alegerile locale, în detrimentul a ceea ce ar fi trebuit să fie spiritul noii legi a partidelor politice, i.e. promovarea politicii rezonabile.

O astfel de regândire a legii nu are ca scop nici promovarea nici oprirea ex ante a exprimării unei anumite doctrine în spațiul public. Investigarea fundamentelor pe care se bazează doctrina unui partid politic are doar scopul de a preveni un influx de concepții nerezonabile în spațiul public. Acest lucru este cu atât mai important cu cât se referă la un partid politic, care poate influența puterea, și care, dacă ar ajunge în parlament, ar avea capacitatea de a afecta tocmai fundamentele constituționale. O obiecție care poate fi adresată propunerii anterioare este că ar fi abuziv să nu permiți înființarea unui partid atât timp cât acesta nu a făcut încă nimic care să îl incrimineze, dincolo de un nivel pur discursiv. Trebuie însă reamintit că normele rațiunii publice se aplică acelor entități care pot influența distribuția puterii politice și pot astfel modifica aspectele ce țin de fundamente constituționale și de dreptatea de bază. Astfel, constituirea unui partid care promovează o concepție comprehensivă nerezonabilă ar periclita normele rațiunii publice. Atât timp cât există posibilitatea ca un partid rasist-xenofob să acceadă la putere, este legitimă pronunțarea instanței pe aspecte doctrinare. Bineînțeles, pentru a fi respectate normele rațiunii publice, instanța ar trebui să evalueze obiectiv cauza, și să încerce să ofere motivări care ar fi acceptate de orice cetățean rezonabil. Astfel, propunerea nu este de a limita dreptul la liberă exprimare, ci de a limita posibilitatea ascensiunii la putere a unor grupuri care promovează doctrine nerezonabile.

În ultimă instanță, ceea ce este important este ca astfel de subiecte să fie discutate și aduse pe agenda publică. Soluționarea  – și, de ce nu, confirmarea sau infirmarea existenței unei astfel de probleme – va trebui să fie făcută în dezbatere publică, respectându-se, și de această dată, normele rațiunii publice.

 

Există contraargumente?

Bineînțeles, cele argumentate anterior pot fi criticate. S-ar putea reproșa, printre altele, faptul că astfel s-ar acorda prea multă putere judecătorilor, care ar putea interpreta arbitrar cazurile. Deși necesitatea motivării deciziei menționate mai sus ar trebui să limiteze incidența unor astfel de cazuri, instituțiile și bunul mers al acestora sunt dependente de indivizii care le formează. În numele protejării unor principii abstracte, s-ar putea încălca drepturi concrete, fără nici un motiv real (adică, în cazurile în care doar se presupune că partidul respectiv ar fi nerezonabil). Deși în cazul unui partid precum Noua Dreaptă este mai ușor de stabilit acest lucru, nu trebuie uitat că nimeni nu poate fi considerat vinovat înainte de comiterea faptei. Am văzut mai sus cum unii autori precum Quong susțin măsuri preemptive când vine vorba de ascensiunea la puterea politică a unor grupuri ce resping însăși fundamentele liberalismului politic, dar pericolul abuzurilor încă există. În cele din urmă, este evident că un răspuns definitiv nu există. Orice potențială soluție ar trebui să reprezinte un echilibru între necesitatea limitării concepțiilor nerezonabile și prevenirea abuzurilor de încălcare a libertății de exprimare.

Care este poziția dumneavoastră? Credeți că ar trebui căutate soluții pentru limitarea unor astfel de concepții nerezonabile? Și, dacă da, credeți că acestea ar trebui să fie preventive (precum oprirea înființării unui partid care ar promova o doctrină rasistă, chiar dacă acest lucru nu este foarte clar în program) sau după ce partidul respectiv ar da dovadă de astfel de fapte? Așteptăm opiniile dumneavoastră în comentarii!

About Adelin Dumitru 18 Articles
Adelin Dumitru a absolvit Facultatea de Științe Politice a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București și urmează în prezent un masterat de Teorie și Analiză Politică. Adelin coordonează în prezent proiectul “Legea partidelor politice: bariere și oportunități”. Printre domeniile de cercetare preferate se numeră partidele politice, dreptatea distributivă, democrația deliberativă și teoria alegerii sociale.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.