Discuția necesară despre manuale școlare a ajuns din nou într-o zonă în care nu ne mai ascultăm unii pe alții. Erorile recurente ale administrației au fost aduse în atenție de câteva gafe de comunicare ale ministrului Pop, care oricum este un personaj antipatic. Acum orice ar propune Ministerul Educației este respins din start, din neîncredere: ce interes ascuns are? Cert e că „problema manualelor” trebuie rezolvată. Dar cum?

Mai întâi, trebuie să definim mai clar în ce constă „problema manualelor”, ca să știm ce rezolvăm. Voi încerca să punctez cele mai importante neajunsuri ale sistemului actual. Intermezzo, voi arăta care sunt gafele de comunicare de care am vorbit. La final, poate în contra curentului general de opinie, voi arăta care este meritul unor propuneri recente ale Ministerului (care nu sunt neapărat ale ministrului actual) și cum pot ele să contribuie la rezolvarea problemei.

Scuzați lungimea textului, nu vreau să iasă cât un manual. (atenție, spoiler!) Dar se poate citi modular, fiecare secțiune în parte, și se poate re-utiliza fără restricții. Am și un rezumat pe puncte:

Modulul I. Ce e în neregulă cu manualele școlare?

• Dependența de manual: deși sunt considerate „proaste”, iese scandal când manualele întârzie. Mulți profesori predau „după manual”, fără să mai adapteze programa la nevoile fiecărui elev, ceea ce scade calitatea educației. Nu ne-ar fi mai ușor fără manuale școlare?
• Industria „auxiliarelor”: editorii vând statului un manual ieftin și slab calitativ, apoi vând părinților tot felul de materiale auxiliare scumpe, care îmbunătățesc calitatea manualului. Există metode nu tocmai ortodoxe de a co-interesa profesori și directori să aleagă o editură sau alta.
• Copyright: deși statul plătește integral costurile, drepturile de proprietate intelectuală rămân editorilor. Statul cumpără un pachet de servicii, ceea ce exclude din start posibilitatea de a participa pentru autori creativi, dar fără sprijinul unui editor.
• Necunoscuta manualului digital: nu avem nicio analiză de impact. Nu știm dacă este folosit, dacă ajută, dacă ar trebui îmbunătățit. Dar continuăm să îl producem.

Intermezzo. Gafe de comunicare recente

• Manuale școlare exotice: apariția manualului de sport, sau a altora similare, pare mai degrabă rezultatul unei „învârteli” a oamenilor din sistem, dincolo de decizia politică. În loc să facă lumină, ministrul Pop încasează sau încearcă să arunce vina pe guvernul tehnocrat.
• Manual unic, de interes național, tipărit la Monitorul Oficial etc.: sunt idei nefundamentate aruncate de premier într-un interviu televizat. Continuarea pe direcția asta probabil va îngropa orice soluție constructivă.

Modulul II. Idei bune din zona guvernamentală

• Instituție publică responsabilă cu producerea manualelor: ideea din spate este de a sparge pachetul de servicii de care vorbeam mai sus. O instituție publică poate să cumpere conținut divers direct de la autori, prin competiție, și să facă serviciile tehnice de producție și distribuție. Astfel, accentul ar cădea pe conținut. Poate să fie Editura Didactică și Pedagogică, reorganizată din temelii, sau Centrul Național de Evaluare și Acreditare, de asemenea reorganizat, sau o instituție nouă, rezultată din contopirea celor două.
• Biblioteca Școlară Virtuală: un spațiu public în care profesorii pot găsi resurse educaționale diverse, începând cu manualele, pe care le pot utiliza și reutiliza după cum consideră necesar. Este pasul care face trecerea de la dependența de manual la utilizarea unor resurse variate, în funcție de nevoile fiecărui elev și profesor.
• Continuarea informatizării educației prin Agenda Digitală: prin informatizare înțelegem aici în primul rând competențe pentru profesori, dar și conectarea fiecărei clase. Degeaba au resurse digitale dacă nu știu sau nu pot să le folosească.

Modulul I. Ce e în neregulă cu manualele școlare?

Dependența de manuale

Avem consens național că manualele școlare sunt proaste: sunt multe și grele, rup spatele copiilor; sunt inadecvate, neactualizate, nu au legătură cu realitatea; conținutul este de multe ori de slabă calitate, perpetuează stereotipuri, nu ajută la educarea unui cetățean contemporan. Cu toate acestea, manualele, așa proaste cum sunt, continuă să existe și să fie în centrul procesului de învățare. Spre exemplu, deși sunt oricând gata să critice manualele, reprezentanții elevilor au mers până la a acționa în justiție autoritățile pentru a obține manuale proaste, dar gratuite, pentru clasele a XI-a și a XII-a (sigur, și-au dorit manuale bune, dar cumva experiența ne spune la ce să ne așteptăm). Alt exemplu, în fiecare an avem un prim scandal că nu sunt gata la timp manualele, iar apoi un alt doilea scandal, când sunt gata, pentru că sunt, surpriză, proaste.

Nu ar fi oare mai simplu să renunțăm la manuale? Atunci când prindem la o discuție deschisă specialiștii în educație, găsim un alt surprinzător consens: manualele mai mult strică decât ajută. Instrumentul obligatoriu este curriculumul naționala (sau „programa”, cum este el cunoscut). Acesta spune profesorului ce anume trebuie să învețe elevul, pe diferite niveluri. Profesorul își folosește experiența, cunoștințele și orice resurse educaționale consideră necesare pentru a aduce fiecare elev la nivelul corespunzător. Manualul este doar una din aceste resurse. Dar pentru că manualul este gratuit și disponibil tuturor, el devine referința întregului proces: profesorul nu mai predă „după programă”, ci „după manual”.

Problema e că manualul e un filtru imperfect creat pentru un elev generic. Folosind ca singură referință manualul, unii profesori (cât de mulți? Nu știm exact) nu își mai fac timp să caute și să utilizeze resurse adecvate pentru fiecare elev sau pentru grupe de elevi. Iar atunci când această unică resursă mai e și slabă calitativ, cum ziceam mai sus, nu trebuie să ne mire că are un impact negativ asupra învățării. Nu doar în România se discută de „dependența profesorului de manuale școlare” ca fiind un efect nociv al politicilor educaționale curente, doar că la noi nu prea se discută cu publicul larg.

Auxiliare, vânzări și mica corupție

Oficiali și părinți vorbesc adesea de „industria auxiliarelor” și de modelul de afaceri nu tocmai etic al editorilor de manuale școlare. Profesorii sunt mai tăcuți pe tema asta. Fiecare manual este însoțit de o serie de materiale auxiliare (caietul profesorului, caietul elevului, culegeri etc.) care îl completează și care sunt chiar utile în procesul de învățare. Doar că acestea trebuie cumpărate de familie, nu sunt gratuite.

Modelul de business amintit este așa: editurile oferă un cost scăzut al manualului de bază, inclusiv pentru că statul e dispus să plătească puțin. Profitul din vânzarea manualului este minim, dacă există. În schimb, profitul din „auxiliare” este consistent, mai ales pentru manualele cu cerere mare. Dar cum se compune cererea?

Ne amintim că în România avem introdus sistemul de „manuale alternative”. Ministerul aprobă pentru fiecare disciplină mai multe manuale concurente, de la editori diferiți. Școlile (i.e. profesorii) aleg unul din manuale și comunică alegerea către inspectorate. Acestea centralizează cererile și fac comanda la editori. Ministerul plătește strict manualele comandate. Deci cerere mare, înseamnă interes din partea profesorilor. Înainte de a merge mai departe vreau să introduc o întrebare de etapă: este justificat sistemul manualelor alternative? Acesta a fost introdus pentru că manualul unic era considerat de calitate slabă și un mijloc de propagandă pentru stat, realizatorul lui. Avem oare acum manuale mai bune sau, după cum spuneam la început, sunt la fel de slabe?

Ne întoarcem la modelul de afaceri al editorilor. Cheia este să convingă profesorii să comande manualul lor, pentru o cerere mare. Ideal, fac asta printr-un manual foarte bun: doar că manualul e foarte ieftin, deci e cam greu să fie și foarte bun. Așa că apar și alte metode comerciale, unele mai ortodoxe decât altele. Sunt edituri care își consolidează brandul, mizând pe recunoașterea lui. Altele atrag ca autori profesori de prestigiu. Sau altele atrag inspectori sau funcționari din minister, mizând pe influența acestora în teren. Unele edituri transformă pur și simplu profesorii sau directorii de școli în agenți de vânzări: primesc un comision de până la 20% din volumul de… „auxiliare” vândute. Aceasta este de fapt „industria auxiliarelor”.

Cine este proprietarul manualelor?

Deși manualele sunt integral plătite din bani publici, proprietatea intelectuală rămâne editorului. Niciodată Ministerul Educației nu și-a pus problema să achiziționeze și copyright-ul, și cu atât mai puțin să publice manualele sub o licență liberă. Acest lucru conduce la unele limitări importante. Orice modificare poate fi făcută doar prin editor. Reutilizarea unor părți din manual este interzisă legal, chiar dacă e uneori acceptată tacit. Un exemplu de reutilizare este atunci când un profesor creativ ia câteva pagini din manual, le modifică și rezultă o resursă mai bună. Legal, nu are voie să distribuie această resursă, dar acest lucru este acceptat tacit.

Problema de fond este că ministerul cumpără un pachet de servicii: conținut, editare, design, tipărire și distribuție. Începând cu 2011, când au fost introduse manualele digitale, se adaugă programare. Manualul este un produs complex în care conținutul este doar o parte. Editurile negociază cu autorii și păstrează apoi drepturile de proprietate intelectuală. De multe ori, autorii primesc doar o parte infimă a profitului rezultat din vânzarea produsului final. Profesori sau specialiști în educație nu au șanse să intre în competiție fără implicarea unui editor puternic, capabil să ofere toate celelalte servicii. Pentru a muta accentul pe conținutul manualului, ministerul ar trebui să găsească o cale să separe serviciile și astfel să extindă numărul de autori de manuale (sau părți de manual).

Pentru manualele școlare care folosesc surse (texte, imagini) ale unor terțe părți, cum sunt cele de limba română sau istorie, în cazul reutilizării sau publicării sub licență liberă se pune și problema proprietății asupra acestor surse. Există în legislație o excepție privind utilizarea în educație, dar se aplică doar când scopul este exclusiv educația publică. În cazul nostru, există și interese comerciale evidente.

Manualul digital este încă o necunoscută

Au trecut trei ani de la introducerea primului manual digital și încă nu avem nici un fel de analiză asupra acestui instrument. Nu știm gradul de utilizare, eficiența sau nivelul de satisfacție al utilizatorilor cu acest instrument. Asta în ciuda faptului că erau toate condițiile pentru un proiect pilot: manuale școlare introduse treptat, mai întâi la clasele primare, unde sunt folosite preponderent de un singur tip de profesor, învățătorul. Principalul motiv pare să fie pur și simplu lipsa de preocupare a ministerului pentru subiect.

Întrebarea despre eficiență nu este retorică. În urmă cu zece ani, România a investit într-un mare program de informatizare, platforma AeL, care a inclus laboratoare, formare și conținut (lecții). Un studiu din 2012 al Salvați Copiii arăta un grad de utilizare al AeL de 7%, adică infim pentru câți bani a costat. Dacă și manualele digitale au un grad de utilizare similar, atunci e mai bine să schimbăm modelul acum, cât suntem la început, nu după ce investim în toate manualele, pentru toate clasele și disciplinele.

Intermezzo. Gafe de comunicare recente

Care-i treaba cu manualul de sport?

Manualele de sport ne vor costa cam 2 milioane de lei în următorii 4 ani școlari, din care mai mult de jumătate în primul an. Nu sunt entități private care să profite din afacerea asta, și nici politicieni. Pare că un grup de oameni din sistem a sesizat oportunitatea sifonării unor bani publici.

Parlamentul a decis că manualele sunt gratuite, adică sunt cumpărate din bani publici, dar nu spune explicit la ce materii sunt necesare manuale. Ministerul Educației Naționale (MEN) a decis care este procedura de urmat pentru achiziție, dar din nou nu spune explicit ce discipline vor avea manuale. Centrul Național de Evaluare și Examinare (CNEE) scrie caietul de sarcini și organizează licitația, prin SEAP, și doar această instituție decide asupra listei de materii.

Licitația pentru manualele de clasa a V-a a fost inițiată de CNEE în martie 2017 (deci, oricât ne-ar fi de antipatic, asta îl cam scoate din cauză pe dl. Pop). În caietul de sarcini sunt enumerate pentru prima dată educația fizică (materia de bază, pe care o fac toți elevii) și fiecare din sporturile opționale, de la badminton la yachting. CNEE spune că este obligat să includă toate materiile din programă, iar dl. Pop a preluat acest argument. Dar este evident fals din chiar acțiunile CNEE: și la clasele I-IV avem programă de educație fizică, dar CNEE nu a cumpărat manuale școlare pentru această materie.

CNEE estimează un număr maxim de 273.000 de manuale cumpărate în următorii ani, din care maxim 176.000 în primul an (doar pentru materia de bază, Educație fizică și sport; se mai adaugă câteva mii pentru celelalte). Numărul exact depinde de comenzile școlilor. Prețul unui manual este în jur de 10 lei, din ce știm de anii trecuți. Estimând că nu toate școlile vor cumpăra manuale de sport, tot ajungem la aproximativ 2 milioane de lei, cost pentru buget.

Nu știm exact cine și cât câștigă din afacere. Dar dl. Pop a dat ca exemplu un manual declarat câștigător. Acesta este produs de Editura Didactică și Pedagogică (EDP), o instituție de stat, în subordinea MEN. Coordonatorul este inspectorul de specialitate din Inspectoratul Școlar al Municipiului București (ISMB). Între autori, un director de școală și câțiva profesori de sport, toți din București. Nu sunt legături evidente cu PSD sau vreun editor privat. Pare o afacere a unor oameni din sistem, care au sesizat o oportunitate și au profitat.

În loc să facă lumină în această chestiune, Guvernul decontează criticile și cel mult încearcă, destul de penibil, să dea vine pe tehnocrați. Cred că numele dlui. Pop va rămâne asociat cu manualul de sport pentru restul carierei politice.

Și ce e cu aberațiile dlui. Tudose?

Într-un interviu televizat, dl. Tudose, în stilul său de secretar de partid la județ, a vorbit de manuale școlare. A amestecat tot felul de opinii personale cu idei luate din proiecte aflate în lucru sau în dezbatere. Așa a ajuns să vorbească de manual unic, sau unul pentru real și unul pentru uman (?!), sau de declararea manualului ca fiind de interes național să fie tipărit la Monitorul Oficial. Discursul a fost împănat cu idei luate de-a gata despre conținutul și greutatea ghiozdanului.

După cum știm, orice prostie emisă televizat de un oficial se propagă rapid în mass-media și mai ales pe Internet. Pare că toate aceste lucruri absurde ar fi proiecte în lucru ale Guvernului. Sigur că după ce același guvern a mutat institutul care produce vaccinuri la Armată, poți să te aștepți să mute și manualele direct la Poliție. Continuarea pe direcția asta probabil va îngropa orice soluție constructivă.

Modulul II. Idei bune din zona guvernamentală

Zgomotul de fond despre manuale, punctat cu declarațiile trăznite ale guvernanților, nu ajută deloc acelor idei bune ce vin tocmai din zona guvernamentală. Pentru că problema nu e nouă, ci este una cunoscută, există și un efort măcar de gândire în cadrul MEN pe această temă, ca să nu mai vorbim și de propuneri mai vechi, dar neimplementate. Acestea se traduc în idei bune, pe care e păcat să le respingem doar pentru că, vremelnic, la conducerea ministerului se află unul sau altul.

Instituție publică responsabilă cu producerea manualelor

„Toate manualele vor fi produse de Editura Didactică și Pedagogică”. Cam atât a rămas în exprimarea ministrului Pop din ideea de a regândi întregul sistem, și cam atât a ajuns în spațiul public. Hai să descifrăm și pașii intermediari.

Am arătat în modulul anterior că una din probleme este că ministerul cumpără un pachet complex de servicii: conținut+editare+tipărire+software+distribuție. De aici derivă o serie de probleme, între care costul scăzut al conținutului, dificultatea actualizării și necazuri cu copyright-ul. Întrebarea este cum să faci să scoți din pachet partea cea mai valoroasă, conținutul, și să activezi cât mai mulți autori. O instituție publică poate să cumpere conținut divers direct de la autori, prin competiție, și să facă serviciile tehnice de producție și distribuție. Unele dintre acestea pot fi foarte bine externalizate: orice tipografie poate să tipărească manualele, orice curier le poate duce la școli etc.

Nu vorbim de un monopol. Bine implementată, această variantă ar putea duce chiar la o diversitate mai mare de resurse, pentru că instituția respectivă ar putea să plătească autorii (care sunt de obicei profesori) pentru capitole sau părți din manuale, oferind profesorilor un spectru mai larg de opțiuni. Deja putem vorbi de manuale școlare modulare, cum se practică în țări precum Polonia și, mai nou, Marea Britanie. Trebuie spus și că acest model de implementare permite utilizarea la maxim a excepțiilor privind educația din legislația drepturilor de proprietate intelectuală.

În sistem sunt acum cel puțin două instituții cu atribuții în domeniu: Centrul Național de Evaluare și Examinare, care e coordonează actualele licitații, și Editura Didactică și Pedagogică, care participă la ele. E firesc ca una din ele, reorganizată, sau o fuziune a lor să fie cea care se va ocupa pe viitor. Pun accentul pe reorganizare: este evident că niciuna nu are azi capacitatea de a implementa cu succes un astfel de program.

Este o idee care merită măcar analizată. Putem să vedem încercări similare în Polonia sau Ungaria (unde manualele nu sunt gratuite!). Nu cred că trebuie să o respingem doar pentru că dl. Pop a exprimat-o într-un fel șchiop.

Biblioteca Școlară Virtuală

Încă din 2011, Legea Educației Naționale spune în art. 70 că „Se înființează Biblioteca Școlară Virtuală și Platforma școlară de e-learning, care includ programe școlare, exemple de lecții pentru toate temele din programele școlare, ghiduri metodologice, exemple de probe de evaluare. Aceste resurse digitale vor fi protejate de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului obținând dreptul de publicare din partea autorilor, astfel încât aceste resurse să fie accesibile permanent și gratuit oricărui elev sau profesor”

Alineatul (4) al aceluiași articol stabilește și responsabilitatea pentru gestionarea Bibliotecii Virtuale, în sarcina MEN: „Înființarea, gestiunea și îmbogățirea permanentă a Bibliotecii Școlare Virtuale și a Platformei școlare de e-learning intră în responsabilitatea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.”

Încă de acum șase ani, legiuitorul a identificat nevoia de resurse digitale accesibile, a stabilit că este o prioritate, a desemnat instituția responsabilă și chiar a luat în considerație chestiunea drepturilor de autor, ridicând implicit problema licențelor. Dacă România ar fi mers pe acest drum, ar fi fost astăzi un model de educație deschisă. Din nefericire, art. 70 al LEN nu a fost niciodată pus în practică. Ministerul ar fi trebuit să adopte normele de aplicare în termen de opt luni de la publicarea legii, adică cel mai târziu la începutul lui septembrie 2011. Au trecut șase ani și jumătate, s-au schimbat nenumărați miniștri ai educației, dar legea a rămas neaplicată.

Abia anul trecut a revenit în atenție, prin Planul Național de Acțiune Parteneriatul pentru o Guvernare Deschisă, în care există un angajament pentru implementarea Bibliotecii. Apoi însă iar s-au schimbat miniștri, iar avem întârzieri. În fine, înțeleg de la același ministru Pop că există o fișă de proiect POCA ce va fi depusă în septembrie, pentru finanțarea BȘV. Am o strângere de inimă când mă gândesc că va ieși ceva monstruos din malaxorul fondurilor europene, și mi-aș fi dorit să văd mai multă transparență cu privire la proiectul propus.

Aștept însă cu interes un spațiu public în care profesorii pot găsi resurse educaționale diverse, începând cu manualele, pe care le pot utiliza și reutiliza după cum consideră necesar. Este pasul care face trecerea de la dependența de manual la utilizarea unor resurse variate, în funcție de nevoile fiecărui elev și profesor.

Continuarea informatizării educației prin Agenda Digitală

Închei modulul (și articolul) notând pe scurt o altă idee veche, dar rămasă în permanentă așteptare: informatizare educației. Prin informatizare înțelegem aici în primul rând competențe pentru profesori, dar și conectarea fiecărei clase. Degeaba au resurse digitale dacă nu știu sau nu pot să le folosească. Avem o întreagă strategie pe această temă, un capitol din Agenda Digitală, dar este momentan blocată de incompetența administrativă: nu suntem în stare să atragem fonduri europene.

Înțeleg din declarațiile dlui. Pop că este în pregătire un proiect pilot, prin care un județ va fi complet conectat și dotat cu sistemele necesare. Să vedem ce iese de aici.