În ultimul timp în media naționale și internaționale apar tot mai multe știri despre migranți care încearcă să ajungă în Europa pe rute alternative vechilor trasee, de-a lungul Mediteranei.
Această tendință este o consecință a acordului dintre UE și guvernul de la Ankara, din primăvara lui 2016 când Turcia și-a asumat că va primi înapoi refugiați sirieni din insulele grecești, împreună cu un fond de trei miliarde de euro pentru asistență, și va reloca solicitanți de azil sirieni din Turcia în state membre UE.
În contextul în care mecanismul de control propus de acest acord e restrictiv pentru migranții care vor să plece din Turcia, și se dovedește a fi nefuncțional la un an și jumătate de la semnare, Marea Neagră este explorată ca o rută alternativă de migrație și țărmul românesc a fost destinația pentru câteva sute de persoane în ultima lună.
Dar cât de probabil este ca Marea Neagră să devină noul coridor pentru migranții dornici să găsească o viață mai bună în Europa? Iată 5 factori care ne arată că pe termen mediu și lung este puțin probabil.
- Înainte de toate, trebuie să luăm în calcul faptul că Marea Neagră, spre deosebire de Mediterană, este o mare foarte agitată, mai ales în timpul sezonului rece care abia începe. În general fluxurile de migrație pe mare înregistrează scăderi pe durata sezonului rece, iar Marea Neagră este extrem de neprietenoasă.
- Faptul că România nu este membră a spațiului Schengen este un mare dezavantaj pentru persoanele care vin pe mare în căutarea unei vieți mai bune și protecției unui stat capabil să ofere o integrare eficientă. Asta deoarece apartenența la spațiul Schengen se traduce în liberatea de a călători între statele membre fără a mai exista puncte de control la frontiere.
- Granița cu Ungaria, singurul vecin al României care este membru al zonei Schengen, este un alt mare risc pentru un migrant care își dorește să ajungă acolo. Guvernul ungar este în acest moment cel mai vehement critic al eforturilor UE de relocare a refugiaților cu scopul de a gestiona mai bine integrarea între statele membre UE și a fost recent condamnată, alături de Slovacia de Curtea Europeană de Justiție pentru nerespectarea deciziilor CE referitoare la aceste cote.
- Sistemul de integrare pe care România îl pune la dispoziția noilor veniți este ineficient, cu sute de solicitanți de azil care încercă să părăsească țara noastră înainte de a primi o decizie referitoare la statutul lor de refugiați. Iar dintre refugiații care primesc statutul, cei mai mulți nu așteaptă să termine programul de integrare (care durează 12 luni). Deși nu există date care să documenteze motivele care îi fac pe acești oameni să plece, putem avansa ipoteza că sprijinul oferit de România nu este suficient. În general tind să rămână personanele care pot beneficia de sprijinul comunităților de migranți mai vechi sau chiar a familiilor extinse stabilite de mai mult timp aici pentru că în România, efortul integrării este de cele mai multe ori suportat de aceste rețele informale și într-o mai mică măsură de stat.
- Un ultim motiv ar fi că România nu are o viziune clară asupra integrării. Deși există un document strategic menit să direcționeze acest proces, în practică, instituțiile românești, cu excepția Inspectoratului General pentru Imigrări, nu știu ce au de făcut când vine un solicitant de azil/refugiat la ghișeul lor. Deși Strategia națională privind imigrația își propune să asigure un proces de gestionare eficientă atât pentru migrant, cât și pentru societatea-gazdă, România are o abordare axată preponderent de securitate și îndepărtare a străinului, în loc să vadă în noul venit o resursă de dezvoltare pentru ambele părți.
